Versiones de Germán A. de la Reza.
Elegía primera
ilustre pueblo de artistas,
los dedálicos
I
Él comienza consigo y acaba
en sí mismo.
No lo anuncia ninguna aureola, no lo
sigue ninguna cola de cometa.
A partir de él nada emerge hacia afuera;
por eso no tiene rostro
ni forma. Podría asemejarse, quizá
a la esfera,
que tiene el mayor cuerpo
cubierto por la más estrecha
piel posible. Pero ni siquiera tiene
tanta piel como la esfera.
Él es lo interior perfecto,
y
aunque carece de márgenes, está profundamente
definido.
Pero de verlo, no se ve.
No deja tras de sí la historia
de sus propios movimientos, así
como la huella de la herradura sigue
con sumisión
a los caballos…
II
Ni siquiera tiene un presente,
aunque es difícil imaginarse
cómo es que no lo tiene.
Él es lo interior perfecto,
el interior del punto, más cerrado
en sí mismo que el propio punto.
III
No se golpea con nadie
ni con nada, porque
no ha concedido nada al exterior
con lo cual pudiera golpearse.
IV
Aquí duermo, rodeado de él.
Todo es el revés de todo.
Pero no se opone, y
mucho menos lo niega:
Dice No solo aquel
que sabe de Sí.
Pero él, que sabe todo,
en No y Sí tiene rotas las páginas.
No solo yo duermo aquí,
sino también la serie entera de seres
que me precedieron.
La cadena de hombres puebla
un hombro. La cadena de mujeres
otro hombro.
Y ni caben ahí. Ellos son
las plumas que no se ven.
Yo aleteo y duermo
aquí,
lo interior perfecto,
que comienza consigo
y acaba en sí mismo,
no anunciado por alguna aureola,
no precedido por alguna cola
de cometa.
Elegia întâia
vestitului neam de artiști,
al dedalicilor.
I
El începe cu sine și sfârșește
cu sine.
Nu-l vestește nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.
Din el nu străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
și nici formă. Ar semăna întrucâtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit în cea mai strâmtă piele
cu putință. Dar el nu are nici măcar
atâta piele cât sfera.
El este înlăuntrul-desăvârșit,
și,
deși fără margini, e profund
limitat.
Dar de văzut nu se vede.
Nu-l urmează istoria
propriilor lui mișcări, așa
cum semnul potcoavei urmează
cu credință
caii…
II
Nu are nici măcar prezent,
deși e greu de închipuit
cum anume nu-l are.
El este înlăuntrul desăvârșit,
interiorul punctului, mai înghesuit
în sine decât însuși punctul.
III
El nu se lovește de nimeni
și de nimic, pentru că
n-are nimic dăruit în afară
prin care s-ar putea lovi.
IV
Aici dorm eu, înconjurat de el.
Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, și
cu atât mai puțin îl neagă:
Spune Nu doar acela
care-l știe pe Da.
Însă el, care știe totul,
la Nu și la Da are foile rupte.
Și nu dorm numai eu aici,
ci și întregul șir de bărbați
al căror nume-l port.
Șirul de bărbați îmi populează
un umăr. Șirul de femei
alt umăr.
Și nici n-au loc. Ei sunt
penele care nu se văd.
Bat din aripi și dorm –
aici,
înlăuntrul desăvârșit,
care începe cu sine
și se sfârșește cu sine,
nevestit de nici o aură,
neurmat de nici o coadă
de cometă.
Elegía Segunda, Gética
En cada cavidad sentaban a un dios.
Si se rajaba una piedra, rápido traían
y colocaban ahí a un dios.
Era suficiente que se rompiera un puente,
para que se sentara en el lugar vacío a un dios,
o que en las carreteras apareciera un bache
para que se ajustara en este a un dios.
Oh, cuidado con cortarte la mano o el pie,
por accidente o deseándolo.
De inmediato pondrán en la herida a un dios,
como siempre, como en todo lugar,
van a sentar ahí a un dios
para postrarnos ante él, pues él
defiende todo aquello que se separa de sí.
Ten cuidado, luchador, no vayas a perder el
ojo
porque van a traer y van a sentarte
en la órbita a un dios
y él va a quedar ahí petrificado y nosotros
vamos a emocionarnos glorificándolo.
Incluso tú vas a estar encantado,
alabándolo como ajeno.
Elegia a două, getică
În fiecare scorbură era așezat un zeu.
Dacă se crăpa o piatră, repede era adus
și pus acolo un zeu.
Era de ajuns să se rupă un pod,
ca să se așeze în locul gol un zeu,
ori, pe șosele, s-apară în asfalt o groapă,
ca să se așeze în ea un zeu.
O, nu te tăia la mână sau la picior,
din greșeală sau dinadins.
De îndată vor pune în rană un zeu,
ca peste tot, ca pretutindeni,
vor așeza acolo un zeu
ca să ne-închinăm lui, pentru că el
apără tot ceea ce se desparte de sine.
Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde
ochiul,
pentru că vor aduce şi-ţi vor așeza
în orbită un zeu
și el va sta acolo, împietrit, iar noi
ne vom mișca sufletele slăvindu-l…
Și chiar și tu îți vei urni sufletul
slăvindu-l ca pe străini.
Emoción de otoño
Ha llegado el otoño, cúbreme el corazón con algo
con la sombra de un árbol o mejor con tu sombra.
A veces temo que no volveré a verte,
que me vayan a crecer alas afiladas hasta las nubes,
que vayas a esconderte en un ojo ajeno
y este se cierre con una hoja de vid.
Entonces me acerco a las piedras y callo,
tomo las palabras y las ahogo en el mar.
Subo a la luna y salgo y la transformo
en un gran amor.
Emoție de toamnă
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
ca or să-mi crească aripi ascuțite pana la nori,
ca ai să te ascunzi intra-un ochi străin,
si el o să se-nchidă cu o frunza de pelin.
Si-atunci mă apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Șuier luna si o răsar si o prefac
într-o dragoste mare.
Autor
Nichita Stănescu
/ Ploiești, Rumania, 1933-1983. Su verso desenvuelto y lúdico, su compleja estética de referencias míticas, situaron a la poesía rumana a la altura de las mayores expresiones poéticas del siglo XX. Fue candidato al Premio Nobel de Literatura en varias ocasiones y su obra fue galardonada con los premios Struga, Herder y Premio Nacional de Cultura. Entre sus obras, poco conocidas en español, pueden mencionarse: Sensul iubirii (El significado del amor, 1960), 11 Elegii (11 Elegías, 1966), Necuvintele (Los incrédulos, 1969), Maretia frigului (La grandeza del frío, 1972) y Noduri și semne (Nodos y signos, 1982).
